Eu cred că fiecare dintre noi este însărcinat cu nişte lecţii care ajung la un moment dat să pară împovărătoare. Unii oameni trebuie să înveţe cum să-şi împărtăşească gândurile şi opiniile, alţii să ierte şi să dea voie timpului să treacă. Unii învață cum să ajungă la timp, alţii cum să mai ia o pauză din când în când şi să aibă grijă de ei. Oricare ar fi lecţia, eu mă distrez la gândul că este culmea cum pentru fiecare dintre noi devine cea mai grea sarcină.
Ceea ce am descoperit că este cert este că, dacă ne ţinem de ce avem de făcut, ne îndeplinim sarcina şi învăţăm lecţia. Și așa am ajuns să mă întreb: ”Ce ne împiedică totuşi?”
Parcă mereu intervine ceva: un plan neprevăzut sau o “excepţie” se strecoară cu dibăcie în programul meu. O persoană mă face să mă abat de la proiect, ori gândurile mele se duc în altă parte: “Nu este o zi bună de lucru…”, “Nu este un moment bun…”, “Mai încolo…”.
Deseori am omis o singură variantă – nu vreau să o fac. “Nu vreau”, “Nu am chef”, “Nu am stare”. Și m-am gândit că se poate ca în acest fel să aleg calea cea mai uşoară – nepăsarea, pasivitatea, poate chiar lenea. Este bine?
Sigur, pentru o zi-două se simte minunat! Statul degeaba este genial, mai ales când există atâtea alternative de pierdere a timpului (bineînţeles că ştiu de Tik Tok, sunt adolescentă). Şi este firesc ca atunci când sunt întrebată despre ce am făcut în ziua respectivă, să răspund nonşalant: “Nu prea multe…” sau “Am făcut ceva…”. Însă reuşesc să mă aleg cu ceva din asta? Este calea uşoară atât de eficientă pe cât mă aşteptam?
În ultimii ani am încercat să mă uit la cât timp pierd. Îngrijorarea mi se agrava mai ales după ce îmi dădeam seama de cât de productivă pot fi de fapt! Sunt o persoană care se organizează foarte bine, însă şi care ştie să tragă de timp foarte bine. Astfel încât până şi în ziua de azi îmi este foarte greu să mă mulez pe termene limită. Îmi vine dificil doar să păstrez anumite rutine zilnice de bază! Când mă mai gândesc şi la responsabilităţi mă apucă groaza!
Chiar şi aşa, cred că cel mai important lucru pe care l-am conştientizat ca tânăr în pragul maturităţii (legale) este că nimeni nu va sta după mine. Şi nimeni nu va fi responsabil de mine. Nu pare, dar poate fi o mare realizare. Şi nu este un lucru rău! Să-mi asum responsabilitatea pentru ce fac este demenţial! Culmea este că nu se opreşte până aici, deoarece responsabilitatea nu se face doar cu jumătăţi de măsură. Când vine vorba de responsabilitate, vine vorba şi de asumarea întregii mele personalităţi şi identităţi. Asta înseamnă că, acceptând şi asumându-mi cine sunt, nu prea mai am dreptul (sau posibilitatea) de a mă ascunde de alţii sau de a le face pe plac prietenilor. Vine vorba despre întreaga mea persoană aici – nu mai încape loc de discuţie dacă aș putea să mă schimb pentru cineva. Sunt deja eu însămi.
Cred că aceasta ar fi “calea dificilă” despre care tot vorbeşte lumea. Însă am văzut – odată ce ţin frâiele, devin liderul propriei vieţi, iar dificultatea se transformă în capacitate, în abilitatea de a crea ceva frumos, şi anume drumul meu în viaţă. Este vorba despre mine – greutăţile nu mai există, eu sunt în conducere.
Tu ce crezi? Crezi că sarcinile tale vor deveni mai uşoare odată ce îţi rezervi timpul şi atenţia necesară? Crezi că te poţi însărcina cu a avea grijă de tine înainte de a avea grijă de alţii? Căci eu cred că necesită doar puţină asumare – aceea a propriei individualităţi.